Azi am facut un tablou inspiat din poezia Vara de noiembrie de Lucian Blaga pornind de la desenul de ieri. Asa mi-o imaginez eu pe muza adormita a poetului in decorul montan descris in poezie, visand in lumina diminetii. Atat de frumoase sunt femeile cand dorm iar peisajul linistitor de munte se armonizeaza foarte bine cu somnul muzei poetului
Mai am un desen in pix inpirat de aceste versuri.
Acestea sunt versurile care m-au inspirat, o superba poezie pe care am citit-o prima data pe vremea cand eram in scoala
Vara de noiemvrie
Iubito,-mbogateste-ti cintaretul,
muta-mi cu mina ta in suflet lacul,
si ce mai vezi, vapaia si inghetul,
dumbrava, cerbii, trestia si veacul.
Cum stam in fata toamnei, muti,
sporeste-mi inima c-o ardere, c-un gind.
Solar e tilcul ce tu stii oricind
atitor lucruri sa-mprumuti.
O, lumea, daca nu-i o amagire,
ne este un senin vesmint.
Ca esti cuvint, ca esti pamint,
nu te dezbraci de ea nicicind.
O, lumea e albastra haina,
in care ne cuprindem, strinsi in taina,
ca vara singelui sa nu se piarda,
ca vraja basmului mereu sa arda.
Vazduhul seminte misca
In ceasul acela pe-a muntelui coama –
unde-adastaram sub brazi,
nimiciti de arzindul albastru
din clara preziua de toamna –
Tu adormisesi patrunsa de soare
mie alaturi, in sura de cetini.
In suier venind din adincuri
arar ca un val de racoare.
In valea lasata in urma se stinse,
de mult si ultimul zvon.
O frunza de fag ca o flacara-n par ti se-oprise.
Rotind, in descindere, frunza visa
ca-n an mai putea inc-o data
podoaba sa fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coama, se stinse
de mult si ultimul zvon.
Un gând despre „Vara de noiembrie”