floare albastra

>

FloareAlbastra3

Acesta este portretul Casandrei, fata din Ipotești care a fost muza poeziei „Floare albastra” precum si a altor creații eminesciene, fata cu parul de aur si ochii albaștrii care este pomenita in majoritatea poeziilor lui Eminescu, copila care a murit la doar 19 ani lasandu-l pe poet atât de îndurerat. Așa îmi imaginez eu chipul ei angelic, chipul pe care poetul nu a putut sa-l uite niciodată si daca ar fi fost pictor l-ar fi așternut pe pânza multor tablouri. Așa o vad eu pe aceasta Gioconda a poeziei romanești care a avut un destin atât de tragic.

Am realizat acest tablou in ulei pe pânza saptamana asta gandindu-mă la ea pentru ca la fel ca si poetul Mihai Eminescu eu voi fi mereu îndrăgostita de aceasta ființa minunata, atât de pura, atât de frumoasa, suava si gingașa ca o floare albastra. Prin acest tablou am încercat sa pun in evidenta albastrul, albastrul profund, albastrul eminescian, albastrul ochilor ei in care poetul s-a pierdut de atâtea ori si si eu mi-as dori atât de mult sa mă pierd.

>


Am realizat aceste desene fiind inspirata de poezia „Floare albastra” de Mihai Eminescu, poezie dedicata celei care a fost prima si marea iubire a poetului. Se zice ca o chema Casandra Elena Alupului dar in doua dintre poeziile lui apare cu numele Marta. Aceasta copila inocenta a murit la doar 19 ani lasandu-l pe poet foarte indurerat. Poezia „Floare albastra” este doar una dintre poeziile scrie in amintirea ingerului cu parul de aur din Ipotesti.
FLOARE ALBASTRA

– Iar te-ai cufundat în stele

Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.

Si de-a soarelui caldura

Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie
S-apoi cine treaba are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gât.
Pe carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura � si dispare…
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
…………………………………………
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra �
Floare-albastra! floare-albastra!…
Totusi este trist în lume!