„Nu am timp”, „Nu am bani” „Nu pot”, NU NU NU. Mult prea des ne inchidem in noi si percutam intr-un singur mod, spunand nu atunci cand cineva incearca sa ne scoata din propria rutina. Ne izolam iar fiecare nu e ca un ac cu care ne aparam itepand tot ce se apropie de noi pana devenim niste arici ursuzi ce cu greu pot fi scosi din stare in care se afunda iar pandemia pe care o traversam ne-a impins si mai mult in directia asta facandu-ne sa ne indepartam unii de altii. Nici macar nu receptionam bine un mesaj si spunem nu, de la fluturasii pe care ne grabim sa-i aruncam in primul cos de gunoi fara ca macar sa-i citim pana la refuzul de a comunica cu anumite persoane si de ne implica in diverse activitati sub pretextul ca nu avem timp. Poate este efectul publicitatii agresive. Poate este efectul cantitatilor mult prea mari de informatie cu care creierul nostru este inundat pana cand nu mai poate digera tot si respinge. Poate suprasolicitarea zilnica si criza permanenta de timp in care traim in zilele noastre ne-au adus aici.

Acest desen este despre omul care spune mereu NU, cel despre care am vorbit in randurile de mai sus, omul care se inchide in el si devine negativist si refractar la tot