Azi am mai facut doua desene in creion prin care am redat imaginea fetei care a fost “mireasa sufletului” lui Mihai Eminescu, asa cum mi-am imaginat-o dupa ce am citit poezia Atat de frageda, o mireasa tanara, gingasa si frumoasa ca o printesa ce se tot indeparteaza indreptandu-se spre o lume intunecata, o fantoma ce vine din trecut, fantome fetei din Ipotesti care daca nu ar fi murit la 19 ani ar fi fost mireasa poetului.

Mai jos este poezia pe care Eminescu a scris-o cu gandul la iubirea lui vesnic pierduta din adolescenta

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pân-în poale
Plutești ca visul de ușor.
Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești,
Cât poți cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu-mbrățișări de brațe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.
Te duci, ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Și vecinic n-o să mi-o mai iert,
Păși-va visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.
Ș-i să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?