Caprioara din vis

Nuvela fantastica Caprioara din vis a medicului Vasile Voiculescu relateaza o intamplare care a schimbat destinul unui sculptor care, precum Pygmalion, incerca sa redea prin arta sa chipul unei iubiri.

Acea întâmplare de vânătoare se petrecuse când artistul avea douăzeci şi trei de ani, în preajma Crăciunului, la castelul prinţului B…, unde naratorul şi totodată eroul istorisirii se îndrăgostise („Mă aflam sub vraja fără împotrivire a domniţei Irina, nepoata gazdei. Era tot ce poate zămisli mai perfect arta şi natura. O urmăream pe furiş din ferestrele înalte când trecea prin parcul alb. Dacă se oprea îndreptându‑şi boiul mândru între câinii de vânătoare ce o înconjurau, era Diana, fecioara cerească. Când alerga pe alei urmărită de salturile haitei, îmi îngheţa inima: era aidoma unei căprioare gata să fie ajunsă şi sfâşiată.”) şi îşi întruchipase artistic idolul.

Caprioara din vis, pictura facuta cu cafea

De Bobotează, prinţul organizase o vânătoare deosebită, unde însă domniţa nu participă, cu toate că de regulă îi însoţea pe bărbaţi în munte, dar, având o presimţire mai rea, îi dă sculptorului drept însoţitori pe cei patru câini ai ei, inclusiv o căţea cu pui de lapte, Juno, încredinţându‑l lor, şi îl avertizează: „mâine seară e ajunul Bobotezei, când visele au tâlc. Ţine minte ce ţi se arată. Câteodată e chiar ursita…”.

Aşezat la pândă de noapte, singur, într‑o „cârnitură de vale seacă”, unde pierduse legătura cu tovarăşii săi, „prinţul, un urs cu barbă roşie, vărul său, un uriaş butoi plin cu rachiu”, tânărul sculptor este surprins de o furtună cumplită, care îl blochează acolo şi îl duce până în preajma îngheţării. Adormit din cauza frigului, vede în vis „Un ciopor de oameni uriaşi, cu blăni sălbatice atârnate de umeri şi cu încălţăminte de piei întregi în picioare”, înarmaţi cu ţepoaie mari din lemn de corn şi cu suliţe.

Bărbaţii din viziunea de atunci a povestitorului sunt conduşi de un tânăr care îi aminteşte acestuia de cineva, fără a‑şi da însă limpede seama de cine, şi cu care naratorul simte că se identifică. Pornind în urmărirea unei căprioare, „cu arcul încordat, amânând mereu săgetarea”, tânărul se opreşte amăgit de o închipuire: „Căprioara a întors o clipă capul, îmbietoare, apoi piere. În locul ei, acolo, în capătul rariştii, rămâne o altă nălucă. O fată zveltă, într‑o tunică ce‑i lasă braţele goale. Sânii îmboldesc cu îndrăzneală pânza subţire. Iar picioarele, rotunjite de însuşi gândul iubitului, au o mândrie cu care biruiesc pământul de sub ele. E învăluită într‑un abur nelămurit…”. Iar efectul a fost, deopotrivă, asupra vânătorului solitar şi asupra tânărului sculptor, din moment ce, istoriseşte în continuare acesta din urmă, „Ne‑au fulgerat pe amândoi deodată, şi pe tânărul vânător şi pe mine, ochii verzi, părul de bronz aurit cu viţe lungi şi unduioase.”.

Acea imagine, vânătorul o va schiţa în câteva linii pe mânerul de fildeş al jungherului său, dar drept „căprioară în fugă săltată, întorcând capul să privească sperioasă vânătorul înmuiat de dragostea unei fecioare.”, dând astfel „pe plăseaua ce va străbate veacurile, primul contur viu al emoţiei artistice. Astfel s‑a sădit harul seminţei care va face gloria omului.”, completează povestitorul istoria visului său din poiana îngheţată sub viscol.

Descoperit de oameni veniţi să‑l salveze, căci tovarăşii săi de vânătoare se rătăciseră, sculptorul va avea o convalescenţă lungă şi grea, până în primăvara anului următor, la castel, îngrijit de un medic şi de slugi. De la salvatori află şi împrejurările care l‑au făcut să rămână totuşi în viaţă: „câinii cărora le fusesem dat în pază se culcaseră peste mine şi m‑au adăpostit, acoperindu‑mă cu trupurile lor. Au fost găsiţi câteşipatru morţi, trântiţi deasupra mea. Abia m‑au putut scoate de sub ei. Junon, cu ugerul umflat de lapte, s‑a aplecat asupră‑mi şi cu duioşie mi‑a dat să sug, aiurând poate că sunt unul din puii ei. Ăsta a fost norocul meu.

După însănătoşire, spune artistul, „n‑am mai găsit domniţa nici în mine, nici afară de mine. Plecase. Am rămas numai cu căprioara, care cea dintâi mi‑a călăuzit mâna să scrijelesc artistic osul. Şi cu un bust, Diana nepământească zămislită în lut”; domniţa se căsătorise căci, după cum i‑a mărturisit ea înainte de vânătoarea finală, nu era stăpână pe gândurile şi dorinţele‑i. Dupa cum am mentionat si in postarile anterioare din pacate in acea perioada femeile nu erau stapane pe propriul destil si nu se puteau casatori cu cine isi doreau.

Publicat de

Ma numesc Corina Chirila si obisnuiesc sa desenez si sa pictez de cand aveam 13-14 ani.Nu am facut niciodata studii de specialitate si am ales un alt drum in viata mea profesionala dar pentru mine pictura va ramane cea mai placuta modalitate de petrecere a timpului liber si cel mai frumos mod in care eu imi exprim cele mai profunde trairi. Imi place sa astern pe carton, hartie, panza toate sentimentele mele, toate dorintele si fanteziile mele, toate lucrurile la care aspir dar nu pot sa ajung, toate lucrurile la care pot doar sa visez.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s