Azi am mai facut un tablou inspirat din poezia „Din valurile vremii” de Mihai Eminescu, de data asta o pictura in ulei pe panza prin care am asternut pe panza imaginea fantomatica a iubitei vesnic pierdute de care portul a fost indragostit precum Orfeu toata viata lui, nu Veronica Micle (se stie ca aceasta a trait niset ani buni dupa moartea poetului) ci Casandra Elena Alupului, fata din Ipotesti care a murit la doar 19 ani cand poetul era plecat la studii la Viena, copila cu parul balai care apare in aproape toate poeziile lui Eminescu, moartea prematura a fetei marcand intreaga opera a acestuia.

Mai jos este poezia care m-a inspirat. Poezia a fost unul dintre subiectele BACului meu din 2005.

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai –
Și fața străvezie ca fața albei ceri –
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele și stea între femei
Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec
Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.

Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci
Și umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu brațele în jos
În trista amintire a visului frumos…
Zadarnic după umbra ta dulce le întind
Din valurile vremii nu pot să te cuprind