Acestea sunt cele mai noi creatii prin care am suprins imaginea iubirii din versurile poeziei Sara pe deal a lui Mihai Eminescu.

Poezia „Sara pe deal” a fost publicată în volumul „Poesii” în anul 1883. „Sara pe deal” este o creatie lirică care surprinde frumusețea naturii și a peisajului rural, transmițând o atmosferă nostalgică și melancolică ce rezoneaza cu trairile poetului, fiinta iubita fiind in comuniune cu natura si cu lumea idilica a satului. Eminescu folosește imagini și metafore puternice pentru a descrie peisajul și pentru a exprima starea sa interioară. Poezia este adesea interpretată ca o reflectare a stării de melancolie și a dorului de o iubire pierduta. Este considerată una dintre capodoperele liricii românești și este apreciată atât pentru frumusețea limbajului, cât și pentru profunzimea sentimentelor transmise.

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?